-Ne-am pierdut unul pe celălalt? 
  
    Pentru că nu îmi dau seama dacă suntem prieteni sau doar simplii străini cu amintiri..

 Simţim atât de multe şi spunem aşa de puţine??!....

 Stii, toti melcii se nasc fara cochilie, sunt doar un fir de carne moale, umeda si lipicioasa. La fel suntem si noi, firavi, lipsiti de aparare, pana la prima lovitura. Prima rana este cea mai dureroasa, nu pentru ca ar fi cea mai grava ci pentru ca e prima. Corpul nu este pregatit sa primeasca lovitura, este invaluit intr-o mantie de liniste. Si doare, rana se acopera cu o crusta groasa iar peste crusta, asezam o bucata de cochilie sa o ferim de o noua lovitura. Apoi o alta rana, alta bucata de cochilie crescuta peste ea. In timp ne investmantam intregul corp intr-un invelis tare, gros si rezistent. Zi de zi iti intaresti peretii, ii extinzi, iti construiesti o adevarata cazemata unde te retragi dupa fiecare lovitura. Daca loviturile sunt prea dese, ajungi sa preferi sa locuiesti inauntru. Uiti de soare, de ploi, de iarba verde, de alti melci.
 Sunt un melc! Si-mi port in spate bagajul de dezamagiri!

  Azi... am fost alintata,rasfatata,respectata si in centrul atentiei.In graba mea de a sorta flori sa le aranjez cu mandrie in vaza am realizat...ca totusi lipseste ceva. M-am trezit cu un gol imens si nu intelegeam de ce si ce se intampla.Mi-am dat seama ca am sufletul atat de fragmentat de amaraciune,de esecuri,de lucruri inca nerealizate...de oameni care imi lipsesc. Azi,mai in gluma ma gandeam daca sa ii urez La multi ani unei persoane care a plecat din viata mea si a carei zi de nastere se apropie. Am realizat...ca si mie mi-au lipsit urari si imbratisari valoroase azi! Si eu voiam sa platesc cu aceeasi moneda. M-am simtit ingrozitor si mi-am dat seama ca unii oameni sunt de neinlocuit in viata si in inima noastra si atunci cand ii pierdem lasa urme adanci...Mi-am dat seama cat de mult am gresit uneori si faptul ca nu am stiut sa cer pentru mine. Nu am stiut sa spun „mai stai” si am asteptat sa se intoarca sau sa nu mai vina niciodata, nu am stiut 'sa fac ce trebuie' ca sa alin dureri, nu am stiut „sa-mi hranesc sufletul” cu ce are nevoie. Nu am avut curaj atunci,si acum...ce fac? Ma gandesc oare ce intamplare sau om poate sa aseze cu o rabdare atat de mare piesele imprastiate din mine? Pentru ca azi...am vrut sa fiu eu cea iubita si egoista, dar mi-am dat seama ca nu ma iubesc suficient pe mine ca sa am pretentii de la altii.Mi-am dat seama ca...imi lipsesc imbratisari,cuvinte,zambete,si oameni care... sa aiba rabdare sa pot sa fiu indeajuns de buna sa ma iubesc si sa ma iubeasca!
  Azi...nu sunt eu!